Legenda lui Bachus

Dionysos la greci, Bahus la romani – zeul cel plăcut tuturor – are o legendă fermecătoare, ca însăşi destinul său în lume.
Semele era una dintre fetele lui Cadmos, regele Tebei. Jupiter-Zeus s-a îndrăgostit de ea, pentru că era nespus de frumoasă. Legăturile lor însă nu au scăpat atenţiei geloasei Iunona-Hera(soţia sa), care, pentru a-i face rău Semelei, i-a spus că, dacă vrea să fie considerată soţia lui Zeus, trebuie să-l vadă în toată măreţia lui, aşa cum s-a prezentat în ziua nunţii acestuia cu Hera. Semele, păcălită de Hera şi cu toate că strădaniile lui Jupiter-Zeus de a o face să se răzgândească, a insistat să ceară această dovadă de dragoste.
Dar, în cele din urmă, Jupiter-zeus a cedat şi a apărut cu carul său, înconjurat de tunete şi fulgere, în camera acesteia, aruncând trăznete de jur împrejurul său. Palatul a luat foc şi Semele a murit lovită de trăznet sau poate chiar de frică.
Purta însă la sânul ei dinainte pe Bachus-Dionysos. Pentru a nu arde copilul, Gea(zeiţa pământului) a făcut să răsară imediat o viţă de vie care l-a protejat de flăcări. Jupiter-Zeus a luat copilul care era încă embrion, a făcut o deschidere în coasta sa, l-a pus înăuntru, a cusut tăietura şi l-a lăsat acolo până să se împlineasă timpul naşterii, pentru a-l ascunde de gelozia Herei. Când a venit timpul naşterii, tatăl a tăiat cusăturile şi a scos la iveală pe fiul său, Bachus-Dionysos, pe care l-a numit „cel născut din foc, cusut în coapsă şi a doua oară născut”.
Hera îl urmărea continuu. A înţeles că Jupiter-Zeus a dat copilul surorii Semelei, lui Iuno, şi soţului acesteia, Athamas. Atunci Zeus a luat din nou copilul şi, după ce l-a transformat în capră, l-a dat lui Hermes pentru a-l duce departe în Asia, să-l crească. Mânia Herei îl urmărea neîncetat până când l-a făcut să înnebunească şi l-a tranformat în peregrin. A fost însă vindecat de Rhea(Regina Mater), continuându-şi călătoriile. Unde mergea oferea cultura viţei de vie şi ceremoniile care erau legate de fiecare fază a acesteia.
Unele oraşe l-au primit cu prietenie, în timp ce altele l-au alungat. De aceea, viile nu cresc oriunde, ci numai acolo unde Bachus a fost primit pe măsura darului său făcut oamenilor. Strămoşii noştri au fost primitori şi ospitalieri, aşa că Bachus a fost darnic. Dacii au fost într-atât de binecuvântaţi cu nobila plantă, încât o vreme, roadele mustuite, apoi fermentate le erau atât de prietene, încât nu prea mai aveau drag de muncă şi meşteşugul armelor. Burebista, puternicul rege al dacilor de pretutindeni a dat o poruncă ce l-a supărat tare pe Bachus: supuşii săi au fost nevoiţi, fără râvnă însă, să-şi prăpădească viile.
Mahmuri încă, dacii au pus gând rău regelui abstinent(oare?) şi Burebista a plătit cu viaţa pentru nesăbuinţa sa. Nehărnicia dacilor în a împlini porunca regală a făcut ca viile să rămână acolo unde le-a dăruit Bachus şi să bucure în continuare generaţie după generaţie, martor mut şi prietenos la venirea romanilor, la pulberea popoarelor năvălitoare care au urmat, la naşterea unui popor-românii- amestec ciudat de virtuţi şi beteşuguri morale, la istoria lui fărâmiţată.
O vedem şi astăzi şi ne bucurăm de roadele ei, după puterile şi priceperea fiecăruia.